Margareta Pâslaru: „În viață, ceea ce este esențial nu se vede, se simte.”

Vocea și harul artistei au scris istorie, într-o perioadă în care puțini îndrăzneau să se exprime așa cum a făcut-o ea. Oriunde s-a aflat, punctul de referință a rămas România, iar melodiile sale au fost și continuă să fie în inimile tuturor celor care, atunci când o văd pe o scenă, de spectacole sau de gală, se ridică în picioare să o aplaude. O personalitate unică, efervescentă, uimitoare: Margareta Pâslaru.

Care este povestea întâlnirii dumneavoastră cu muzica?

În casa copilăriei, lipsurile anilor 50 păreau uitate când la radio răsunau arii și coruri din opere, muzică clasică, teatru la microfon. Serile, bunica ne desfăta cântând la pian Chopin, ceea ce m-a încurajat mai târziu să studiez, cu doamna Lia Romașcu, pianul. Muzica omniprezentă era o parte importantă în viața noastră.

Ce schimbări a adus în propriile dumneavoastră ierarhii statutul de vedetă, cucerit încă din adolescență?

Cum să „analizez’ exuberanța, pasiunea pură de a cânta? Esența de-a dărui bucurii prin muzică a dat și dă sens existenței mele artistice.

Ați simțit cumva că succesul v-a schimbat?

Nu. Succesul obligă, vocația trasează drumul, creativitatea o confirmă.

Cum este să fii și să rămâi una dintre cele mai frumoase femei din România?

Vai, mă flatați. Totul este relativ. Gusturile nu se discută, persoanele publice sunt admirate sau antipatizate pentru același lucru. Se spune că „ochii sunt oglinda sufletului’. Expresivitatea lor, atitudinea comunică starea interioară a personajului, iar fotogenia completează cadrul.

Care ar fi definiţia emoţiei?

Îmi displac definițiile, limitează. Dar vă pot aminti textul propriei compoziții din 1971: „Emoții, ciudate sentimente, emoții, fiori fără nume colorează-n astă lume viața noastră’. I-am oferit piesa actriței Mirela Jienescu, pentru albumul „Actorii cântă’ –UNITER.

Dacă ar fi să alegeți între muzică și poezie, între a scrie versuri și a le cânta, ce ați alege?

Una nu o exclude pe cealaltă, le-am interpretat atât pe rând, cât și împreună.

Cât de mult vă influențează părerea celor din jur? Atât a celor avizați, cât și a celor neavizați. â

Vorba aceea: câte capete, tot atâtea păreri. Fără „echipă de stiliști’, intuitiv, îmi conduc bărcuța, astfel nu pierd filonul autentic din mine. Experimentez, învăț, inițiez concepte chiar dacă unele sunt respinse. Îmi plac noutățile îndrăznețe. Aceia care se refugiază în trecut au de pierdut.

Credeți în destin? De ce da sau de ce nu?

Spiritul mi-a rămas tânăr, liber, ceea ce înlesnește colaborarea cu diferite generații de artiști, de la maestrul Jolt Kerestely și fiul Andrei Kerestely, Călin Grigoriu, George Popa, până la tineri coregrafi, regizori, cântăreți, cineaști, animatori-creatori precum Paul Mureșan. Cât despre „destin’, aflați mai multe ascultând versurile cu miez ale unor poeți care m-au inspirat să compun, și propriile texte… Veți descoperi alte petale ale… Margaretei.

Care sunt artiștii pe care îi admirați, care dintre cei cu care drumul dumneavoastră s-a intersectat v-a marcat?

Această întrebare îmi permite omagierea succintă a colaboratorilor, o parte a istoriei culturale. Fiecare deceniu mi-a scos în cale personalități marcante, dar spațiul materialului nu ne permite includerea multora. În ordinea în care m-au invitat: Paul Ghențar, 1958, la Casa de cultură, Ileana Pop – TV, George Grigoriu mi-a compus „Chemarea mării’, înregistrată în 1959 – T6 la Radio, cu dirijorul Sile Dinicu. Valeriu Lazarov, cu Marga și Nae Niță, m-a filmat în 1960, cu „Picolissima serenata’, în onoarea Olimpiadei de la Roma. Ion Vova m-a invitat la „Ora veselă’ cu piesa „Nu știu’
de N. Kirculescu.

Citeste continuarea