Tudor: „Am 34 de ani, dar sunt însurat de la 22. Am intrat într-o șatră de țigani și acum nu știu ce să mai fac. Am făcut amor cu fiica bulibașei, însă ce-a urmat e teribil…” Grav de tot ce se întâmplă. Nu cu el, ci cu nevasta lui! Toate ca toate, dar să vezi cum e fata bulibașei!

Dragă Adela,

Am o poveste foarte interesantă să-ți spun. Mă numesc Tudor, sunt fotograf profesionist, am 34 de ani și am două familii. Oficial, sunt însurat cu o femeie de la 22 de ani, este de aceeași vârstă cu mine, am fost colegi de facultate. Avem și o fetiță de 10 ani. Însă mai am, cumva, o „familie”.

Într-o excursie de-a mea de pe la 27 de ani, unde am stat o lună să documentez în imagini viața unei șatre de țigani, totul a luat-o într-o direcție neașteptată. Nu știu ce părere au oamenii despre căldărari, dar ăștia m-au primit cu brațele deschise, poate și pentru că liderul lor este un om deschis la minte, cu facultate, dar care a ales să trăiască printre ai lui, deși putea face orice altceva. Viețile lor, vreo 40 de suflete, sunt un roman în sine. Ideea e că, stând printre ei o lună de zile, m-am iubit cu fiica bulibașei, omul despre care tocmai ți-am povestit. O fată superbă, de 19 ani la vremea aceea.

Mi-a plăcut foarte mult de ea și în „pelerinajele” mele prin diferite locuri îmi făceam, cumva, timp să o vizitez. N-am apucat s-o vizitez de foarte multe ori până să-mi spun că a rămas însărcinată. M-am înspăimântat teribil, știind că familia ei formează o castă foarte închisă, am crezut că atât ne-a fost, dar tatăl ei a primit vestea calm și mi-a transmis, prin fiica sa, că nu pune pe mine nici o presiune, că a fost alegerea noastră și că sunt oricând binevenit la ei, deși știe că sunt însurat. Știu, e de necrezut, dar e adevărat. Acum am o fetiță de 10 ani, în București, și un băiat de 7 ani, care trăiește într-o șatră de țigani, pe care îl vizitez de câte ori pot (deși e greu, ei locuiesc în Transilvania și nu se stabilesc prea mult într-un loc anume). Mama lui e un exemplu de inteligență. Oamenii aceia sunt încântători, însă țin ca la ochii din cap și la familia mea din oraș. Știu că pare un roman, dar acesta este adevărul.

Problema mea? Mă împart, constant, între două lumi frumoase și simt că nu mai pot. Nu mai am resurse. Nici fizice, nici psihice. M-aș simți ușurat să-i spun soției mele că mai am o „familie” într-o șatră de nomazi, dar cred că aș pierde-o. Apoi, dacă o pierd pe ea, eu ce fac? Nu cred că m-aș adapta în partea cealaltă și mi-aș pierde și fetița care a crescut lângă mine timp de 10 ani. Sper că nu te-am amețit.

Spune-mi, cum s-o scot la capăt? Pentru că nu mai am energie să fiu eu însumi un nomad între două familii. Oricum, într-o zi o să scriu o carte despre toate astea, dar o voi face atunci când nu voi mai avea nimic de pierdut.
Adela răspunde:

Dragă Tudor,

Oricât de mult mi-aș dori să-ți dau o formulă fermecată, care să te facă să le ai pe toate fără să pierzi nimic, mă tem că nu se poate. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să-ți asumi cine ești, cu prețul unor pierderi, cel puțin temporare. Dincolo de toate, motivul apăsării pe care o simți acum este exact nevoia ta de a recunoaște cine ești tu în realitate, în fața tuturor. Oricât ai fi de liber și nonconformist, mai devreme sau mai târziu, nevoia de a fi acceptat de ceilalți va ieși la iveală, așa cum se petrece și cu grupuri mai mari de oameni ”altfel”, care se luptă pentru nevoia lor de a fi acceptați de ceilalți. Desigur, iubita ideală din șatra de țigani, ți-a dat libertatea de care aveai nevoie.

Ce te macină pe tine acum, de fapt, este faptul că nu te simți autentic față de adevărata soție. Ți-e clar că se va supăra – pe bună dreptate – și vei fi nevoit să-i acorzi timpul și spațiul necesare pentru a digera o asemenea veste despre tine. O să treci prin niște momente în care vei avea, foarte probabil, sentimentul că ai pierdut totul dar, dincolo de toate acestea, vor rămâne faptele concrete. De exemplu: nimeni și nimic nu-ți poate lua faptul că ești tatăl acestor doi copii. Mai devreme sau mai târziu, ei se vor întoarce la tine, pentru că tu ești tatăl lor.

Cât despre femei, fata de țigan te va primi mereu cu brațele deschise, la fel ca întotdeauna. Cu soția, însă, nu se știe. Poate va dori să divorțeze, și nu o poți învinui pentru asta, e dreptul ei. Cu cât întârzii mai mult să-i spui, cu atât mai mult o minți, și va avea dreptate să fie supărată. Dacă, însă, este femeia potrivită pentru tine, există probabilitatea să-ți înțeleagă spiritul aventurier și să te ierte la un moment dat.

„Mergeam în armată la soțul meu, cu fiica mea de 3 luni și cu soacra, cu trenul din Focșani-Ploiești. În tren copilul plângea, eu am scos sânul să o alăptez, fără să realizez că era strâns de sutien. În fața mea, pe bancă, era un domn din cadrul armatei. L-am…” Continuarea te lasă fără cuvinte!

În ultima perioadă, alăptarea în public este unul dintre subiectele dezbătute în România. Așa cum era de așteptat, reacțiile au fost multe și neașteptate și a reușit să împartă mamele în două tabere.

Multe dintre mămici susțin alăptatul în public, mai ales că este vorba despre dorința unui bebeluș care „trebuie hrănit atunci când vrea el”.

„E ceva normal să îmi hrănesc copilul unde îi este foame. Sunt de acord cu alăptatul în public. Mai frumos este să vezi pe stradă un copil care zâmbeşte şi e fericit sau un copil care plânge că îi este foame că mama să nu are voie să îl alăpteze. Oameni buni, treziti-vă la realitate!”, a scris o mămică într-un comentariu.

O altă situație a stârnit, însă, amuzamentul tuturor, iar scena descrisă pare demnă de o comedie savuroasă.

„E normal să-ţi alăptezi copilul, ce e greşit? Dacă vrea să fie alăptat! Sunt multe alte greşeli în societatea românească. Asta să fie ultima grijă. Vreau să va spun povestea mea: mergeam în armată la soţul meu, cu fiica mea de 3 luni şi cu soacra, cu trenul din Focşani-Ploieşti. În tren copilul plângea, eu am scos sânul să o alăptez, fără să realizez că era strâns de sutien. În faţa mea, pe bancă, era un domn din cadrul armatei. L-am stropit tot cu lapte pe faţă, pe costum. Aşteptam să-mi spună ceva, dar a zâmbit şi mi-a spus să nu îmi fac griji. Important e copilul să mănânce. Soacra mea s-a ruşinat tare, iar eu nu mă puteam opri din râs, când am văzut cum tașnea laptele ca la robinet. Alăptaţi-va copiii şi în biserică!”, este mesajul transmis de o mamă care susţine alăptatul.

Tu ești sau nu de acord cu alăptarea în public?

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să DISTRIBUI și pentru prietenii tăi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *