În secolul trecut IMIGRANȚII ITALIENI se înghesuiau la granița ROMÂNIEI, pentru un loc de muncă!

69

La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a lor. Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu.

 

De curând, un ziar italienesc a publicat un articol în care se arată că problema imigranților, a celor care caută un loc de muncă mai bine plătit, nu este o problemă a prezentului ci se repetă cu fiecare ciclu istoric, sau mai bine spus, cu fiecare generație. Se știe că în prezent problema imigranților români în Europa este una serioasă, cu argumente pro și contra, mai multe cele contra. Dar cum râmâne cu imigranții țărilor europene în România? Și nu o imigrare de ieri, de azi, ci de secole.

O mare parte din românii imigranți s-au stabilit și încă se stabilesc în Italia, dar există și reversul medaliei.

Cum spuneam mai sus, într-un ziar italienesc, „La Repubblica Parma”,  este publicat de curând un material care readuce în atenția publică problema imigranților, dar nu a celor din România în Italia, ci a celor din Italia în România. Stefania Parmeggiani notează în articolul său: „În 1942 Ministerul de Interne al Italiei a încercat să oprească emigrarea italienilor în România, unde aceştia erau prost văzuţi. În Bombay, de exemplu, cine avea de-a face cu proxenetismul era numit ‘italian’. Documente dintr-o epocă în care cei care treceau graniţele erau săracii Italiei, când criminali, cănd victime ale fărădelegilor.

 

La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a italienilor. Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu.

italieni-migranti

 

Ştearsă complet din memoria Italiei, răsturnând prejudecăţile, chestiunea emigraţiei italiene în România iese din praful aşternut pe documente aflate la Arhivele de Stat ale Italiei, prin intermediul expoziţiei ‘Urme ale emigrării italiene şi din Parma, între secolele al XVI-lea si al XX-lea’. Peste o sută de documente, multe dintre ele inedite. Printre acestea, o scrisoare cu ştampila Ministerului de Interne Italian, trimisă în 28 august 1942 către toate chesturile de poliţie din Italia. Ministerului de Afaceri Externe, Guvernului Dalmaţiei, Direcţiei de poliţie din Zara şi către Înaltul Comisariat din Lubliana. Ordinul era extrem de precis: să se ia măsuri pentru ca cetăţenii italieni să nu emigreze în România.

 

Carmine Senise, unul dintre participanţii la complotul împotriva lui Mussolini, fiind însuşi cel care a propus arestarea Ducelui la Vila Savoia, a fost înaltul reprezentant al poliţiei italiene care condamna comportamentul italienilor care emigrau în România: „Legaţia italiană din Bucureşti raportează că cetăţeni italieni sosiţi în România cu viză temporară, după expirarea permisului de şedere nu părăsesc România, provocând probleme cu autorităţile de poliţie din România, pentru comportamentul şi ţinuta lor nu întotdeauna exemplare, dar şi pentru implicarea acestora în activităţi încă neclare”. Situația îl îngrijora foarte mult: „Având în vedere afluxul tot mai mare de italieni către România se dispune ca cererile de călătorii în străinătate să fie evaluate cu deosebită severitate, în special cu privire la comportamentul moral sau convingerile politice ale celor interesaţi precum şi motivele invocate pentru călătorie. Doar cererile care vor dovedi un caracter imperativ şi de necesitate absolută vor ajunge la Oficiul de Paşapoarte din Ministerul de Externe.”

 

Un exemplu al comportamentului care scandaliza opinia publică, poate fi şi o altă scrisoare din expoziţie, a consulului italian din India, care în 1893 informa patria-mamă că în Bombay toţi cei care aveau de-a face cu proxenetismul erau numiţi „italieni”. O asociere de idei deloc măgulitoare dacă eşti italian.”

 

Ziarul de limba română din Italia „Orizonturi culturale italo-române” a publicat un material în care se arată o emigrare a italienilor spre România cu mult înaintea anului 1942 menționat în articolul mai sus citat.

 

Un document diplomatic italian despre români, redactat de inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în „Buletinul Emigraţiei”, Roma, 1912, este titlul unui volum despre emigraţia italiană în România, semnat de Corina Ţucu şi apărut la Editura Pro Universitaria, 2012. Publicăm mai jos, un fragment din studiul autoarei referitor la partea a doua a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione.

 

„A doua parte a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în ‘Buletinul emigraţiei’ din Roma, se referă la minoritatea italiană din România, rezultat al unei imigraţii de generaţii: Gli italiani in Rumania. Se preciza de la început că nu se ştie cu exactitate numărul lor, dar se presupunea că erau, la 1912, circa 8.000.

 

În ceea ce priveşte provenienţa şi meseriile, documentul clarifica elocvent: emigranţii italieni în România acelor ani proveneau din Udine în marea majoritate – deci erau friulani, oameni de la munte obişnuiţi cu greutăţile, cei mai pricepuţi cioplitori în piatră – şi astăzi mozaicarii de la Spilimbergo fiind căutaţi în toată lumea. Urmează apoi Veneto cu provincia Belluno, tot o zonă montană, Treviso şi Rovigo – de unde proveneau ţăranii care erau obişnuiţi cu lupta cu natura Deltei Padului şi care găseau nesperat pământ fertil în România, puţini emiliani din Bologna şi mai puţini italieni din Ancona sau din Bari, adică Italia centrală sau meridională. Emigra Italia de Nord în România. Emigrau friulanii şi veneti.

 

Meseriile lor nu puteau fi decât cele tradiţionale din provinciile italiene de origine, adică zidari, cioplitori în piatră, abili artizani în finisaje artistice, cum este cel în stuc – de unde şi numele de stucatori, specialişti în exploatarea şi prelucrarea lemnului.

 

La Galaţi exista banca comendator-ului A. Dall’Orso. Desigur, se făcea distincţia între coloniile fixe şi emigraţia temporară. Dintre coloniile fixe, cum e de presupus, cea mai importantă şi mai bogată se găsea la Bucureşti. În lucrarea Veneti in Romania am ţinut să subliniez importanţa acestei ‘colonii’ prin evidenţierea mormintelor somptuoase care aparţin membrilor săi la cimitirul Bellu Catolic .”

italieni_1

Dacă studiem mai adânc acest flux de imigranți italieni către România, vom găsi documente mult mai vechi prin care prezența cetățenilor italieni în Țările Române a început cu secole în urmă. În publicația „Redescoperă Bucureștiul de altadată”(metropotam) este redat un astfel de articol, publicat în 27 mai 1932.

 

„Destinul a binevoit să le dea nume ca Fotino, Pesamosca ori Marino și să-i trimeată prin Brașov, Bucuresci ori Țara Hațegului. Nu ca turiști, ci ca pietrari, tăietori de lemne, agricultori și, mai rar, actori. Ei sunt imigranții italienii din România, care și-au părăsit patria pentru un trai mai bun pe darnicele noastre plaiuri.

 

D’apăi italieni au venit de mult pe tărâmuri românești (să ne amintim de Anton-Maria del Chiaro, secretarul domnului nostru Constantin Brâncoveanu). Dar imigrațiunea actuală își are originea în secolul trecut. Astfel că, din 1860 până acum 12 ani (1920), au venit la noi 60.000 de italieni. Cei mai mulți își au obârșia din zona Veneția-Friul și alte regiuni din nordul Cizmei.

 

Majoritatea erau de condițiune modestă, dar înzestrați cu hărnicie și pricepere pentru varii profesiuni. Zidari, pietrari, faianțari, agricultori, sau … de ascuțitori de umbrele.

Dar unde ii găsim pe imigranți sau pe urmașii lor? Peste tot unde e rost de lucru. Scot piatra la Greci (Tulcea), unde localnicii le zic „broaștele”, muncesc pământul pe lânga Craiova sau prin Moldova, taie lemne în Hațeg… Iar la Peleș au fost zidari, după cum scrie regretata noastră regină și poetesa Elisabeta (Carmen Sylva).
Cam toate astea, cu excepțiunea extragerii de piatră, fac italienii și pe la Bucuresci și impregiurimile capitalei. În orașul nostru există vreo 7.000 de macaronari, oameni destoinici majoritatea. Muncesc greu, merg duminică la biserica lor din buricul urbei, dar știu și de distracțiune!

 

Nu toți italienii veniți la noi sunt fără studii superioare, iar mulți dintre fii de pietrari și agricultori macaronari sunt români cu diplomă. Ați auzit poate de Mihai (Mișu) Fotino, actor la Brașov și tata al unui prunc de doi ani, cu același nume… Să-i urăm ca fi-su să-i calce pe urme, ba chiar să-l întreaca în renume!

 

Iar din trecutul nu tare îndepărtat, să ni-i amintim pe Giulio Magni (arhitect șef al capitalei și ”părintele” Halei Traian) și pe Luigi Cazzavillan (care a fondat foaia Universul, în 1887).

 

În concluziune, mulți italieni și-au făcut un cheag aici, au ajuns persoane respectate și nu se mai întorc în satele și orașele din Peninsulă. Decât pentru a-și petrece concediul cu neamurile. Cum și românii noștri, câti ies  la plimbare prin lume, nu merg în Italia decât ca turiști.

 

Păi cine a auzit să plece cineva la lucru, din România în Italia?”

de-vei-lua-aminte-la-greseli_1_fullsize-horz

 

Autorul italian Andrea Bajani, vorbește de aceeași problemă a imigranților italieni în România, în cartea sa „De vei lua aminte la greşeli”, apărută recent la editura Humanitas, pentru care scriitorul s-a documentat în 2006 în România. A locuit un an în București și a călătorit în orașe precum Craiova, Galaţi şi Timişoara pentru a-și întări documentația asupra imigranților italieni de pe teritoriul țării noastre. El notează în volumul său: „În Italia se vorbeşte doar despre imigranţii români şi, din păcate, nu de bine şi într-un fel lipsit de inteligenţă, în opinia mea. Niciodată nu se vorbeşte însă despre italienii din România. Italia are aroganţa unei ţări coloniale, mai puţin încercate economic. Ce m-a interesat a fost să ajung la o intersecţie. În Torino, unde locuiesc, cei mai mulţi imigranţi sunt cei de origine română. Iar italienii din România sunt şi ei numeroşi. Am căutat acest paralelism.

 

România trăieşte astăzi ceea ce Italia a trăit în anii ’50: trecerea la o economie a consumului accelerat, o schimbare violentă. Povestea a început când o prietenă italiancă mi-a spus că mama ei lucrează la Satu Mare, la o fabrică de ciorapi deţinută de un italian. Aşa am luat decizia de a veni în România, în 2006, să pot vedea lucrurile cu ochii mei, să descopăr această ţară – şi a fost o mare descoperire, m-am îndrăgostit de România. Apoi, e obligatoriu să priveşti lucrurile din exterior, să încerci să schimbi perspectiva ca să-ţi înţelegi ţara în profunzime. O poţi face numai privind Italia în raport cu celelalte ţări, fiindcă identitatea se măsoară întotdeauna în raport cu alţii.”

 

Așadar….. mai întâi au fost imigranții italieni în România. După sute de ani, a fost invers!


DISTRIBUIȚI