O NEFERICITĂ ȘI UN NEBUN!

143

Te-am iubit cât doi. Uneori, chiar cât trei – confident, iubit și amant. Dar n-a fost de ajuns. N-o spun ca pe-un reproș, căci doar proștii-și reproșează la final de drum tot ce nu au putut spune în timpul relației. O spun cu părere de rău, pentru că amândoi am investit timp, răbdare, bani, dorințe, visuri, promisiuni și, cel mai important, iubire.

Astăzi, am ajuns față-n față și abia ne mai recunoaștem. Mă uit la tine și abia dacă-mi pot da seama cine ești, căci nu mai pari femeia care mă iubea ca o nebună, femeia care ar fi făcut orice-i stă în putere pentru a mă păstra ori pentru a-mi fi bine. Recunosc, n-am știu să apreciez la adevărata valoare aceste lucruri. Mi se părea că le merit, dar n-am știut că nimic nu se primește de-a gata și că lucrurile bune, de cele mai multe ori, nu vin fără să faci ceva.

Știu, ne aflăm în situația asta, în principal, din vina mea. Sunt bărbat și nu-mi este rușine să recunosc că am fost nebun, dar nu după tine, ci cu tine. La ce bun să încerc să mă mint ori să-i mint pe ceilalți, spunându-le că vina-ți aparține. Nu, nu voi fugi de adevăr, ci voi învăța din el și din greșelile mele.

 Acum, nu știu dacă am greșit mai mult, mai grav sau mai des decât tine. Ce rost ar mai avea să număr greșelile când tu oricum ai plecat? Nu m-ar încălzi nici dacă ale tale ar fi mai multe ori mai grave. Undeva, cândva, ne-am oprit din a ne strânge de mână ș-am început să ne desprindem. Ne-am oprit din iubit și am început să căutăm prin alte părți ceea ce ne lipsea. Și, în loc să ne vorbim, ne-am ignorat, crezând că se va rezolva de la sine. Dar care sine dacă sinele nostru nu exista? Ce naivi am fost!

Sper – atât mai pot să fac – să îți aduci aminte de mine, să nu mă învinovățești ori să nu te învinovățești prea tare.

Și mai sper să fii iubită așa cum meriți!

Te-am iubit ca un nebun și te-am pierdut fiind unul!

Inspirat din:

Sursa


DISTRIBUIȚI