Mergeam în armată la soțul meu, cu fiica mea de 3 luni și cu soacra, cu trenul din Focșani-Ploiești. În tren copilul plângea, eu am scos sânul să o alăptez, fără să realizez că era strâns de sutien. În fața mea, pe bancă, era un domn din cadrul armatei. L-am…” Continuarea te lasă fără cuvinte!

— Cred că mândra a adormit lângă aragaz. Mă duc s-o trezesc, că ni s-au lungit urechile de foame!
A intrat furios în bucătărie, m-a apucat brutal de braț și mi-a șuierat printre dinți, în șoaptă, ca nu cumva să nu se audă de dincolo:
— Ce faci, Geto, te-ai pus pe bocit? Acum ți-ai găsit? îți bați joc de musafirii noștri? Scoate odată murăturile alea și mișcă mai repede în sufragerie!

Numai că, în loc să-i fac pe plac și să tac, am plâns și mai tare, gest care mi-a atras o sudalmă urâtă. Când am intrat în sufragerie, aveam ochii roșii, dar mesenii s-au făcut că nu observă. Bineînțeles, doar erau rudele lui, era și maică-sa de față, ea îl crescuse astfel, cu ideea că femeia trebuie să fie sluga bărbatului. 0 și auzisem de câteva ori spunându-i:

— Bine că te-ai însurat și tu odată, să aibă cine să-ți gătească, să te spele, că eu închid ochii mâine, poimâine. Vezi să nu-i dai nas fetei ăsteia, s-o pui la punct, să-și cunoască stăpânul!
— Da, mamă, nicio grijă.
— Să nu creadă că te poate juca pe degete… Dar am încredere în tine, nu ești tu dintr-ăia care să se închine la femeie!

Asta era soacra mea. Era văduvă și-și crescuse copilul de parcă ar fi fost stăpânul lumii. Nu și-a dat arama pe față de la început, fiindcă atunci aș fi știut cu cine am de-a face, m-aș fi dus învârtindu-mă, nu m-aș mai fi uitat la domnul Vali, mare inginer. Crezusem că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap: frumos, înalt, elegant, manierat.

Recunosc, s-a purtat foarte bine cu mine până a semnat certificatul de căsătorie. Apoi și-a arătat și el adevărata față, ca soacră-mea. Viața mea a devenit în scurtă vreme un coșmar, așa că m-am hotărât să plec. Mi-am făcut valiza, cu câteva lucruri, și m-am dus la mama. Vali n-a venit după mine, în schimb, m-a sunat:

— Geta, ce-i cu prostia asta? E o glumă?
— Nu-i nicio glumă. Nu mai suport să-mi vorbești urât, să mă tratezi ca pe o sclavă. Nu sunt sluga ta!
Punctul culminant fusese atins în acea dimineață, când el îmi criticase felul cum îi lustruisem pantofii.
— Ia uită-te la ei! urlase, ridicându-i pe rând. Cum să merg eu cu ăștia la serviciu? Nu știi că azi am ședință? Că sunt în prezidiu? Vrei să se uite toți la mine și să râdă?

Eu îi făceam atunci niște sandvișuri pentru la muncă. Eram nervoasă că nu apucasem să-mi calc o rochie în locul celei al cărei fermoar se stricase, eram în criză de timp, întârziam la lucru, iar lui îi ardea de reproșuri.

— Dar tu ce ai, nu poți să ți-i faci? îți cade rangul de secretar de partid?
Parcă i-aș fi dat foc. Când a auzit de partid, a sărit în sus.
— Vorbește mai tare, că poate te aude cineva și mă exclude din partid din cauza ta! Ce vorbești tu acolo, Geto? Cum adică să-mi fac pantofii? Păi de-aia mi-am luat nevastă, ca să-mi fac tot eu pantofii? Te înșeli amarnic!

— Vrei să zici slugă.
— Ia uite-o! Mai și dă cu gura! Bravo, nene! Pune mâna și dă cu cremă aici!
— Nu vreau! Dă-ți singur!
— Nu vrei? Așa, deci, nu vrei!

⬇Citește articolul pe pagina următoare⬇

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *