Mărturii şocante ale celor care “au murit” şi “au înviat”!

365

646x404-2Experiențele din apropierea morții sunt veritabile… și s-au scris dacă nu zeci, sute de cărți pe acest subiect. Poate cel mai enigmatic aspect al subiecţilor care s-au aflat în apropierea morţii îl reprezintă starea de calm, de pace, lipsa de emoţii şi de subiectivitate.

Precum se ştie, cel mai puternic instinct uman este de a evita moartea cu orice preţ; şi totuşi, subiecţii care au trăit apropierea morţii constată că, deşi s-au văzut dintr-odată deposedaţi de trupul lor, rupţi de familie, de prieteni, de carieră, bunuri materiale, planuri de viitor şi de tot ce aveau mai preţios în viaţă, în mod inexplicabil foarte puţini sunt cei care resimt anxietate, tristeţe sau orice alt tip de emoţie. Deodată, fără a se fi gândit la aşa ceva, nimic din ceea ce îi preocupase în decursul întregii lor vieţi nu mai contează. Iată, de exemplu, mărturia unei femei care, după ce s-a aflat în apropierea morţii, a revenit la viaţă şi a putut să povestească ceea ce a simţit:

“Mi-am dat seama că probabil am murit şi partea ciudată e că asta nu ma deranja deloc. Îmi amintesc că eram foarte interesată de experienţa în sine, într-un mod rece, academic, considerând totul o aventura interesantă – nu aveam niciun fel de regrete. În timp ce ma aflam acolo, ma miram eu însămi de ceea ce simţeam. Soţul şi băieţelul meu de doi ani însemnau totul pentru mine şi am fost şocată constatând ca gândul de a-i părăsi nu mă supăra, însă eram copleşită de o senzaţie de pace, aşa cum nu am mai încercat niciodată în viaţă. Ştiam cât de îndureraţi vor fi aflând de moartea mea, dar nici acest lucru nu mă tulbura. Mă simţeam extraordinar de confortabil, relaxată şi eliberată de orice griji.”

Mulţi subiecţi par a se afla într-o stare de absolută obiectivitate pe parcursul acestui prim stadiu; nu pot avea emoţii şi sentimente, se simt detaşaţi de propria lor viaţă sau nici măcar nu izbutesc să se vadă pe ei înşişi. Este, de fapt, o absenţă a subiectivităţii. Când devenim insensibili la propriul nostru suflet, când suntem izolaţi de propriile noastre simţiri, devenim insensibili deopotrivă la sentimentele tuturor celorlalţi. Cele mai dragi persoane, cei care cu numai o clipă în urmă însemnaseră totul pentru subiecţii celor aflaţi în apropierea morţii, par ireali, neimportanţi şi irelevanţi în acest prim stadiu al neantului întunecat.

Chiar şi cele mai simple emoţii şi sentimente par deseori absente în cursul acestui stadiu. Suferinţa celorlalţi nu mai pare a conta; subiectul constată că nu mai are empatie pentru nimeni, nu mai are sentimente de dragoste, compasiune, grijă sau milă pentru rudele şi prietenii râmaşi în urmă. O asemenea stare aminteşte de cunoscuta beatitudine lipsită de orice preocupare a dependenţilor de opiu.


DISTRIBUIȚI