,,M-am trezit dimineață și am găsit poza asta pe telefonul meu, soțul mi-o făcuse în timp ce dormeam, dar când mi-am dat seama ce se întâmplase…” Mama a dezvăluit adevărul dureros din spatele acestei imagini

Cassie Hilt este o bloggeriță, ea este în spatele unui site care se numește ,,The Chronicles of Mothehood” (Cronicile Maternității), dar ea mai este și mama a trei copii, inclusiv un nou-născut. Așa că știe ce înseamnă ,,viața în tranșee”, adică viața de mamă a trei copilași, încă foarte mici.

Așa că, atunci când soțul ei i-a făcut cu telefonul său această poză, Cassie dormind cu fiica ei, femeia a știut că, deși nu era o poză extraordinară, deși nu purta machiaj, era o imagine pe care o va prețui toată viața, iată cum a explicat chiar ea adevărul din spatele acestei imagini, îi traducem cuvintele:

,,M-am trezit dimineață și am găsit poza asta în telefonul meu. Vedeți voi, acum eu sunt în tranșee. Tranșeele nou-născuților, adică. Dar în acea noapte era rândul soțului meu să se trezească noaptea să meargă la bebeluș. Și după ce l-a hrănit, l-a schimbat și l-a adormit, mi-a făcut această poză, alături de fiica mea, care s-a strecurat în patul nostru cândva în acea noapte.

În mod normal dacă văd o poză cu mine pentru care nu am pozat, nu aș posta-o în viața mea pe internet, și, în mod normal mă supăr pe oricine îmi face poze fără să știu. Dar de această dată e cu totul diferit. Ultimele săptămâni au fost grele. Suntem epuizați. Tot. Timpul. Zilele sunt pline doar cu vase murdare, pampers, șters lacrimi. Nici nu am timp să fac duș zilnic.

Ochii îmi sunt umflați din cauza lipsei de somn, mai toate hainele mele au tot felul de pete de vomă, sau mâncare, pe ele. Părul meu e mereu făcut într-un coc ,,de mamă”. Machiajul meu nu mai există. Iar această poză arată toate astea. Nu e strălucitor, dar e o poză a celei mai grele meserii care există: aceea de mamă.

Vreau să îmi amintesc această fază a vieții mele. Și am nevoie de poza asta pentru a-mi aminti, pentru că, uneori, când ești ,,în tranșee”, uiți că, la un moment dat, îi vei duce dorul. Nu îmi va fi dor de nopțile nedormite, ci să simt piepturile lor micuțe respirând alături de mine, în timp ce degețelele lor se țin de degetele mele, să îi țin în brațe, să îi legăn până adorm.

Nu îmi va fi dor de crizele de plâns, ci de capacitatea pe care o am de a-mi calma copiii printr-o simplă îmbrățișare și printr-un sărut pe frunte.

Nu îmi va fi dor de curățarea laptelui vărsat, ci de capacitatea de a curăța doar cu săpun și detergent lucrurile urâte care se petrec cu ei.

Nu îmi va fi dor să mă trezesc cu gâtul înțepenit din cauză că am dormit în același pat cu copiii, dar îmi va fi dor să mă trezesc cu fețele lor alături de a mea, dimineața.

Aceasta e faza pe care vreau să mi-o amintesc. Faza de mamă. Deși e epuizant, nu vreau să uit niciodată.

Așa că să amintiți partenerului vostru de viață să vă facă astfel de poze. Să fiți mândre de ele. Acestea sunt momentele pe care veți dori să nu le uitați.”

,,Pentru că nu eram ca ceilalți copii, mama a hotărât că am nevoie de psiholog, dar rezultatul nu a fost cel dorit de ea. În cabinet însă, era și o psiholoagă tânără. Era în formare. Mi-a cerut permisiunea să asiste și, oricât de timid mă simțeam…” Ce s-a întâmplat

Un tânăr a simțit nevoia să își scrie povestea de viață, așa că a trimis-o site-ului Psychologies, care a publicat-o, sub protecția anonimatului. Iată povestea lui:

Pentru că nu eram ca ceilalți copii, mama a hotărât că am nevoie de psiholog. Eu nu aveam niciun chef de terapie. Și totuși, în cabinet, am cunoscut pe cineva care m-a ajutat enorm.

Părinții mei au divorțat când aveam 14 ani. Tata și-a găsit o iubită mai tânără și a hotărât să o părăsească pe mama. Odată cu ea, m-a părăsit însă și pe mine.

Nu pot spune că eram extrem de apropiați, dar îl admiram. Era un spirit liber. Acum, mulți ani mai târziu, pot înțelege de ce se sufoca lângă mama. Par nerecunoscător să vorbesc astfel despre cea care m-a crescut?

Mama este o ființă dificilă. Căreia îi plac regulile. Pe care nu ai voie să le încalci. Care ține la concepțiile ei învechite și cu care rareori poți discuta. Iar dacă o faci, trebuie să ai grijă mereu ce îi spui.

Tata este jurnalist. Mereu pe drumuri, mereu deschis la noutate și incitant. În tinerețe știu că voia să devină pictor. A fost mereu talentat la desen. Din fericire, l-am moștenit.

Încă de mic desenam, uneori împreună cu el. Sunt amintiri dragi mie. Chiar dacă mult timp el a lipsit din viața mea.

Plecarea lui a fost dureroasă. Mama a făcut-o și mai dramatică. Evident, am fost martor la toată suferința ei, injuriile aduse lui taică-miu care „nu dă nicio ceapă degerată pe tine, care ești fi-su”, la urlete și izolarea ei. De mine, de lume, de orice ar fi putut aduce o notă de normalitate.

Eram bulversat. Mă simțeam straniu, nedorit, rău. Credeam că merit tot ce se întâmplă. Așa că m-am izolat mai mult. Mă închideam în camera mea și ascultam muzică. Musai rock. Dată tare.

Maică-mea venea să urle la mine. Că îi ajung problemele, nu are nevoie să fiu și eu un descreierat. Apoi, într-o zi, făcând ordine printre lucrurile mele, mi-a găsit caietul de desen. De la acel caiet, am ajuns la psiholog.

Eu desenam monștrii. Am aflat ulterior că încercam să eliberez o durere. Pe atunci, eram doar extrem de creativ în privința lor. Era etapa mea de „adolescent rebel”.

Maică-mea, când a văzut desenele a început să urle la mine că nu vrea un satanist în casa ei. M-a făcut în toate felurile. Mi-a zis că mă duce la exorcist. Bine că a ales psihologul (la sfatul unei mătuși), altfel, cine știe cu ce traume mai rămâneam…

Per total, semănam cu tata. Îmi reproșa adesea acest lucru. Sunt neatent ca el. Sunt un ciudat, cu capul în nori. Sunt rău. Trebuie să fiu ca ea, nu ca el. Faptul că și fizic semăn cu el, nu ajuta deloc.

Ajunsesem să cred și eu toate cele. Eram atras de tot ce era întunecat. Mă îmbrăcam în negru. Ascultam Rammstein și Marilyn Manson.

Nu mă integram în niciun grup, nu mă simțeam nicăieri în largul meu. Mă relaxam doar când eram singur cu muzica și cu desenele mele.

Cu această impresie am ajuns la psiholog. Norocul meu că mama a fost scoasă din cabinet. Voiam să fiu doar eu. Măcar să aflu dacă sunt bolnav psihic. Mă vedeam spitalizat, în cămașă de forță.

Îmi acceptam soarta. Pentru că, așa cum am spus, eram și eu convins că sunt un ciudat și merit toate cele. În cabinet însă, era și o psiholoagă tânără. Era în formare.

Mi-a cerut permisiunea să asiste și, oricât de timid mă simțeam în fața fetelor drăguțe, mă bucur că am acceptat. Pentru că… în toiul poveștilor mele… când spuneam că știu că sunt ciudat, că nimeni care ascultă Rammstein și Manson nu e zdravăn…. Că însăși mesajele acestor formații sunt bolnave… a intervenit și ea.

Și țin minte și acum că mi-a zâmbit și mi-a spus: „sunt artiștii mei preferați”. Credeam că e un joc. Nu aș fi crezut-o niciodată. Ea era frumoasă, degajată, încrezătoare, zâmbitoare… mai avea și halat alb. Părea… în mintea mea de adolescent, puritatea întruchipată.

Dar am avut o discuție liberă cu ea. Nu terapie. Nu încercarea de a mă rezolva. Ci… muzică și desen. Chiar ascultam aceeași muzică. Ne plăceau aceleași lucruri. Nu, nu m-am îndrăgostit. M-am simțit acceptat.

Și în timp, în cadrul terapiei, am învățat să mă accept și eu. Să mă cunosc, să mă descopăr. Pentru mine a fost un moment important acela. Probabil de asta aveam nevoie atunci.

Terapia a funcționat și m-a ajutat foarte mult. Nu și pe mama. Încă ascult muzică rock și… sunt grafician. Unul mulțumit de cine și cum este. De mama m-am distanțat, iar pe tata l-am redescoperit. Nu sunt apropiat de niciunul, dar sunt mai apropiat de mine.”

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să DISTRIBUI și pentru prietenii tăi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *